România Mare– un ideal împlinit | Eugen Stănescu, Alexandru Cristian, Iulia Stănescu

Alexandru CristianAm dorit să elaborăm o lucrare complexă și completă despre momentul epocal din 1 Decembrie 1918, care să se adreseze istoricilor dar și publicului larg, care va afla lucruri și amănunte interesante.

Cartea, publicată de prestigioasa Editură “Pro Universitaria”, conține o multitudine de documente, începând cu cele care au stat la baza recunoașterii internaționale a Marii Uniri, o listă a prim-miniștrilor României, liste de guverne, tabele și date statistice din România Mare.
Cititorii vor găsi o enumerare și o descriere detaliată a legiuirilor reprezentative care au dus la consolidarea și dezvoltarea României Mari. Legislația, adoptată la inițiativa Guvernului, a Senatului și a Adunării Deputaților, este prezentată statistic pe fiecare an. 
Dintre aceste legi, adoptate după Marea Unire și prezentate în carte, enumerăm în ordine cronologică:

16/29 noiembrie 1918  – Decret privitor la organizarea și procedura noului sistem electoral întemeiat pe votul obștesc și pe reprezentarea proporțională
3 ianuarie 1919 – Decret-lege privitor la înființarea Casei Centrale a Cooperației și Împroprietăririi Sătenilor, organul de aplicare a reformei agrare
1 ianuarie 1920  – Lege care ratifică unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România; Lege care ratifică unirea Basarabiei cu România; Lege care ratifică unirea Bucovinei cu România
21 martie 1920 – Decret privitor la demobilizarea armatei
26 iulie 1921 – Lege pentru organizarea Cadrilaterului
5 ianuarie  1932 – Jurnalul Consiliului de Miniștri asupra modificării pensiilor civile și militare
16 martie  1934 – Legea pentru autorizarea stării de asediu
Volumul mai conține și legile adoptate în domeniul siguranței și apărării țării, dintre care enumerăm:
24 august 1920 –  Legea pentru cinstirea memoriei eroilor căzuți
29 septembrie 1920 – Legea pentru constituirea unei societăți pentru înființarea unei fabrici de explozibile miniere. 
19 iulie 1921 –  Legea asupra soldei în armată, modificată
13 martie 1924 – Legea organizării Consiliului Superior al Apărării Țării
20 iunie 1924 –  Legea asupra înaintărilor în armată, modificată în 1930
24 iunie 1924 – Legea organizării armatei

Extrase din volum
Eugen StănescuPrivită prin perspectiva celor peste opt decenii care au trecut de la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, această zi memorabilă cuprinde în ea tot ceea ce a preocupat naţiunea română de-a lungul veacurilor de restrişte. Unirea din 1918 a fundamentat nu numai momentul final al unui proces istoric ce îşi trăgea seva din comunitatea de viaţă economică, politică şi culturală, din întreaga sa dezvoltare anterioară, dar, în acelaşi timp, a legiferat un act de dreptate istorică înfăptuit prin lupta atâtor generaţii de înaintaşi, prin enorme sacrificii materiale şi umane. 

Iată ce declara luliu Maniu în acea zi istorică de 1 Decembrie 1918: “Cine mai poate să făgăduiască fiinţei noastre naţionale dreptul de a-şi determina singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a constitui un singur trup, când sufletul îi este unul singur, întreg şi nedespărţit? Datoria noastră este să făurim statul naţional, dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii.” 

Acest stat care intră în istorie sub denumirea de România Mare – termenul a fost, se pare, enunţat pentru prima dată de Dimitrie Brătianu în anul 1852 – a fost înfăptuit prin ştergerea graniţelor fictive, artificiale, trase pe harta şi pe trupul unitar al poporului român de către marile imperii ale timpului. 

În date statistice, România Mare se prezenta astfel: 294.244 km² – suprafaţa teritorială, 16.267.177 locuitori, faţă de 137.903 km² – suprafaţa teritorială şi 7.897.311 locuitori, cât reprezenta vechiul Regat al României, în anul 1913.

AutoriiÎn realizarea unităţii statale a României, Biserica şi Armata neamului au avut o contribuţie esenţială. Îndelungata şi tainica tradiţie a comuniunii de credinţă a românilor de-o parte şi de alta a Carpaţilor a făcut ca, atunci, în anii când se pregătea împlinirea Marii Uniri, preoţii românilor să se afle în fruntea celor pe care-i păstoreau. Va dăinui peste veacuri acel moment luminos, din anul providenţial 1918, când pe Platoul Romanilor de la Alba Iulia, în faţa Marii Adunării Naţionale, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu s-a îmbrăţişat cu Episcopul ortodox Miron Cristea, pe atunci Episcop de Caransebeş, care a spus: „Pe cum ne vedeţi azi, îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”. 

Alături de Biserică, glorioasa Armată a avut un rol decisiv în marea operă de unire. Ostaşii români şi-au adus tributul de sânge pe fronturile Primului Război Mondial, luptând cu gândul la întregirea neamului. „Ne-aşteaptă izbânda, ne-aşteaptă și fraţii / Cu inima la trecători!”. Recunoştinţa românilor pentru eroii naţiunii este veşnică. Şi astăzi, Biserica şi Armata ocupă detaşat primele două locuri în clasamentul încrederii populaţiei în instituţii. (…)

Unirea din anul 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat prin voinţă populară, cu entuziasm într-un context istoric favorabil. Tânăra Românie „dodoloaţă” nu ar fi dăinuit însă, fără acordul marilor puteri ale vremii. Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat recunoaştere internaţională prin tratatele de pace semnate, la sfârşitul Primului Război Mondial, pe fronturile căruia ne-am lăsat jertfa de sânge: 339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi. Tratatele de pace au recunoscut “de jure” o situaţie deja existentă. Rând pe rând, Bucovina, Transilvania şi Basarabia au fost confirmate ca părţi ale României. (…)

Istoriografia a fost și continuă să fie, în cultura româna, un domeniu de o impetuozitate aparte. Ea incită și pune întrebări existenței noastre spirituale. Istoria – această prelungire a vieții în timp – e o necontenită susținere a clipei și o garanție sigură a dăinuirii. Pentru că un popor nu poate ființa și nu poate intra în viitor fără o conștiință istorică de reprezentare a memoriei. Chiar și răgazul vieții noastre dobândește sensul său real prin încadrarea în curgerea timpului istoric.

Dorim ca strădania noastră de a înmănunchea într-un summum toate aceste informații să fie folositoare atât acelora ce și-au făcut o profesiune din știința istorică, studenților, elevilor, cât și tuturor acelora care, de-a lungul anilor, nu au avut posibilitatea unei documentări la „surse primare” din varii motive. Căci această lucrare se vrea o istorie în date și nimic altceva.

Nicholas Dima (autor al Prefeței volumului): Încep prin a felicita autorii (…). Aceștia abordează (…) un subiect dificil și delicat, dar extrem de util în procesul de auto-analiză de care avem mare nevoie pentru a ne asigura un loc propriu și onorabil în noua constelație a națiunilor europene. 

Așa cum scriu autorii, secolul XX a reprezentat pentru țara noastră împlinirea potențialului ei etnic și al unui ideal național: România Mare. 

A urmat o perioadă de idealism și de realizări, însoțită însă de zbucium și de mari frământări. Apoi, a survenit tragedia dezmembrării și comunizării țării, urmată de confuzia ultimelor trei decenii. Unde se află țara noastră azi, în secolul XXI, și cum ne putem asigura un viitor mai bun? 

Intelectualii și liderii de opinie din țară, între care se află și Eugen Stănescu, Alexandru Cristian și Iulia Stănescu, mă fac să sper că reîntregirea se va realiza. La rândul lor, conducătorii politici români trebuie să dea dovadă de curaj și integritate morală și să se ridice la înălțimea vremurilor. Să nu mai fim noi sub vremuri, așa cum scriau cronicarii. Să fim noi peste vremuri. Altfel, riscăm să ieșim din istorie. 

Note biografice autori și prefațator
Eugen Stănescu a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și a devenit expert, atestat de Ministerul Culturii, în bunuri arheologice și documentare și expert în istorie politică, socială, militară, culturală, religioasă, științifică, artistică, sportivă, arhivistică și numismatică precum și în obiecte cu valoare cartografică și memorialistică.
A fost timp de 20 de ani director general adjunct, director științific al Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova.
Este autor a peste 20 de cărți și a unui număr de peste 300 de articole de specialitate. A participat la Congresul Internațional de Istorie cu lucrări în cadrul secțiunii “Propaganda în cel de-Al Doilea Război Mondial”.

Alexandru Cristian a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și Facultatea de Drept a Universității „Titu Maiorescu”, masterul de Securitate și Apărare al Universității Naționale de Apărare “Carol I” și este doctor în Informații și Securitate Națională al aceleiași universități.
Își desfășoară activitatea la Ministerul Apărării Naționale, unde este cadru militar activ, și a colaborat cu Institutul de Studii Liberale înainte de cariera militară.
Este autor a 17 cărți și peste 200 de articole științifice în domeniul securității și apărării naționale, istoriei, studiilor europene, geopoliticii, relațiilor internaționale, diplomației, dreptului internațional public, dreptului constituțional și istoriei medicinei.
A publicat numeroase recenzii literare, poezii și articole pe blogul personal “Alex Cristian” și pe cel al ziarului “Adevărul”. A fondat și deținut site-ul de istorie “Enciclopedia relațiilor româno-americane”, fiind autorul unui studiu despre aceste relații.

Iulia Stănescu a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și a devenit expert, atestat de Ministerul Culturii, în bunuri arheologice și documentare și expert în istorie politică, socială, militară, culturală, religioasă, științifică, artistică, sportivă, arhivistică și numismatică precum și în obiecte cu valoare cartografică și memorialistică.
A îndeplinit un timp îndelungat funcții de conducere în cadrul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova.
A fost pasionată de studiul unor personalități de marcă ale țării noastre precum Martha Bibescu, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu ș.a. și este autor al mai multor cărți și articole de specialitate.

Nicolae (Nicholas) Dima s-a născut la 22 iulie 1936 în casa bunicilor materni din comuna Curcani, județul Ilfov, dar a crescut în București.
În anul 1954 a absolvit Liceul “Mihai Viteazu” și a intrat la Institutul Politehnic, însă, în urma arestării și condamnării la 20 de ani de închisoare a fratelui sau mai mare Ion Dima, este exmatriculat.
Încercând să fugă din țară, a fost prins pe frontieră și condamnat. A împlinit vârsta de 20 de ani în Închisoarea Aiud și a revenit acasă după trei ani și cinci luni de detenție politică și lagăre de muncă.
Înfruntând numeroase greutăți, a reușit să intre din nou la Facultate și, în 1967, a absolvit Facultatea de Geografie-Geologie a Universității din București.
În 1969 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a obținut doctoratul în geopolitică la Universitatea Columbia din New York și a fost profesor la Școala de Înalte Studii Militare “J.F. Kennedy” din Fort Bragg, Carolina de Nord precum și editor la postul de radio “Vocea Americii”.
Profesorul Nicholas Dima este recunoscut în cercurile americane de specialitate drept un renumit expert în problematica Basarabiei și un profund cunoscător și exeget în istoricul și evoluția teritoriului românesc dintre Prut și Nistru. Fondator și Președinte al Comitetului Româno-American pentru Basarabia, este autorul unei recente scrisori către Președintele Joe Biden în care a susținut  dreptul istoric al țării noastre de reunificare cu Republica Moldova / Basarabia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.