Autorul: ”Prezentul volum reuneşte jurisprudenţa recentă, conturată în materia contestării hotărârilor colegiilor de conducere ale instanțelor judecătorești, acestea fiind organismele care dezbat problemele generale de conducere şi adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare şi funcţionare a acestora. Regimul juridic al colegiului de conducere al instanţelor judecătoreşti este reglementat de art. 21-25 din Hotărârea Plenului CSM nr. 387/2005 coroborat cu Legea nr. 304/2004. Din cuprinsul acestui volum se poate reţine, cu titlu exemplificativ că, în cazul contestării unei hotărâri a Colegiului de Conducere, cerinţa interesului trebuie să existe nu numai la momentul declanşării procedurii administrative prealabile, ci şi pe tot parcursul judecării procesului; că judecătorii sunt numiţi în funcţie fără a se impune o condiţie cu privire la specializarea într-o anumită materie, cu excepţia situaţiilor în care judecătorii promovează pe o funcţie de execuţie, când se are în vedere specializarea pentru care judecătorul a optat la susţinerea concursului şi chiar şi în astfel de situaţii pot interveni modificări pe baza acordului judecătorului în cauză; că stabilirea compunerii completelor de judecată, respectiv modificarea componenţei acestora pentru motive obiective, intră în atribuţiile colegiului de conducere al instanţei, atribuţie exercitată la propunerea preşedintelui de secţie căruia îi revine sarcina de a organiza activitatea administrativ judiciară a secţiei; că nu există o reglementare legală a condiţiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre de colegiu; că vechimea dobândită într-o anumită specialitate poate influenţa cererile de mutare de la o secţie la alta în cadrul instanţei ori repartizarea unor cauze în cazul ivirii unor incompatibilităţi pentru toţi judecătorii unei secţii; că organul colegial competent, atunci când decide cu privire la componența secțiilor trebuie să țină cont de două criterii în exercitarea atribuției în cauză: volumul de activitate al secțiilor și specializarea judecătorului; că vechimea poate fi un argument de stabilire a gradului de specializare a unui magistrat, dar nu este singurul şi nu întotdeauna acesta este esențial sau determinant în acest sens; că modificarea planificării şedinţelor de judecată nu presupune nici delegarea, nici transferul şi nici detaşarea judecătorilor incluşi în planificare, întrucât aceste forme de modificare a raportului juridic de muncă al magistratului presupun ca cel vizat să fie mutat, cu acordul său, pe o funcţie de execuţie la o altă instanţă; că legea face distincţie între cele două categorii profesionale (personal auxiliar de specialitate şi personal conex) şi prevede expres care sunt drepturile salariale de care beneficiază fiecare categorie, personalul conex neregăsindu-se în categoria personalului ce beneficiază de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de cel de confidenţialitate; că potrivit art. 18 alin. 2, capitolul VIII, secţiunea a 4-a din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu studii superioare, care a ocupat funcţii medii de specialitate, în calculul vechimii în specialitate se ia în considerare şi cel mult jumătate din timpul cât a lucrat în funcţiile respective, iar potrivit notei 1 la anexa nr. VI din Legea – cadru, prin vechime în funcţie, în sensul prezentei anexe, se înţelege vechimea în funcţii auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, iar vechimea în funcţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 2 din Legea – cadru şi că deşi colegiul de conducere nu are personalitate juridică, poate sta în judecată potrivit art. 56 alin. 2 din Codul de procedură civilă, fiind un organ de conducere care emite în activitatea desfăşurată hotărâri ce pot face obiectul unei cereri de chemare în judecată. Se poate observa că nu doar magistraţii sunt destinatarii direcţi ai prezentului volum, fiind evident că acesta se adresează şi justiţiabililor – cetăţeni obişnuiţi, aceştia putând fi direct interesaţi în contestarea unor hotărâri ale colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti în măsura în care, prin adoptarea lor, sunt de natură a le vătăma drepturile sau interesele legitime.”