1,461 citiri

Curs de drept penal. Vol. I și Vol. II | Ioan Tanoviceanu

Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Dutu, dr. CP II Tudor Avrigeanu: Fara indoiala, Ioan Tanoviceanu ramane in istoria dreptului romanesc o personalitate complexa, cu preocupari variate, de la teoretician, dascal, la avocat pledant, dar toate subsumate unei conceptii coerente, stiintifice asupra fenomenului juridic. Ca orice savant veritabil, acorda prioritate ideilor, in raport cu vremelnicele reglementari legale, spiritului dreptului si dreptatii in evaluarea si judecarea starilor de fapt. In acest context, el a fost adeptul interpretarii si aplicarii legii din perspectiva principiilor generale si a conceptelor fundamentale care guverneaza materia, dincolo de imperfectiunile de redactare ale textului legal.

„Desigur, legea chiar absurda – scria prof. Tanoviceanu – trebuie sa fie executata fiindca judex secundum leges non de legibus judicat, insa inainte de a admite ca legea e absurda sau ca textul e rau redactat, trebuie sa luam seama sa nu-i dam o interpretare absurda… Concluziile generale se trag din principiile generale ale dreptului penal si procedurii penale”.

In acelasi context al comentarii unei decizii intr-un caz de speta, el se intreba daca nu cumva actiunea populara din dreptul roman nu ar trebui sa-si gaseasca locul in legislatia romaneasca moderna, prevestind astfel situatia actiunilor colective din dreptul postmodern.

Desigur, opera sa juridica definitorie ramane Cursul din 1912, convertit in Tratat de drept penal si de procedura penala in 1924, care pentru multi „nu-i un manual pentru a invata dreptul penal, ci o opera de doctrina si dogmatica penala, pentru aprofundarea dreptului penal” (P. Ionescu-Muscel). Nu mai putin informata despre ideile si practicile confratilor sai de specialitate, opera lui Tanoviceanu s-ar deosebi de acestea prin faptul ca el „nu a fost un creator de sisteme penale, ci un creator in analiza acestor sisteme, facand prin aceasta ca opera lui sa fie permanenta vie, prin vioiciunea cu care analizeaza si rapiditatea cu care coordoneaza ideile altora si parerile sale de mare invatat in ale dreptului penal”.

Intr-o apreciere prin delimitare de lucrarile unora dintre contemporanii sai reprezentativi este de remarcat ca si I. Tanoviceanu a facut dogmatica penala, insa intr-un mod cu totul diferit, de exemplu, de scoala italiana (Manzini, Mortara, Mayno) sau cea franceza (Boitard, Vidal), deoarece in demersul sau exegeza textului a fost insotita de consideratii de ordin filosofic, critic, istoric s.a., astfel ca in partea filosofica s-ar apropia de J.J. Haus, din perspectiva critica, de Lucchini, iar din cea dogmatica, de Eugen Florian.

Tocmai din cauza complexitatii operei sale, ea ramane mai putin clasificabila, fara nuantari importante, in privinta scolii de apartenenta. Astfel, s-ar apropia de cea sociologica criminala, premergatoare a scolii pozitiviste penale din primele decenii ale veacului al XX-lea. In acelasi spirit, Tanoviceanu s-a pronuntat pentru o specializare mai accentuata, inclusiv din perioada studiilor universitare a celor care „au insarcinarea de a solutiona procesul penal… Dintotdeauna, Ioan Tanoviceanu a fost perceput ca fondatorul stiintei penale in Romania, precum Cesare Beccaria ori Enrico Ferri in Italia, iar opera sa, considerata a „strabate cu autoritate secole si secole, cat va fi necesara justitia penala la noi”. Caracterul fondator al operei sale a fost perceput si de straini, precum profesorul francez Emile Garçon care, intr-o recenzie consacrata Cursului, remarca: „Multa vreme legislatia Regatului Romaniei n-a avut interpreti nationali. D-l Tanoviceanu (…) este un penalist extrem de instruit si foarte competent. Eruditia sa este mare si stiinta sa profunda. In toate chestiunile, mai ales in cele pasionante si delicate, d-l Tanoviceanu a adus multa lumina. Documentarea istorica, doctrinara si jurisprudentiala este completa si sigura (…) Opera sa este originala si profund personala (…) Savantul profesor din Bucuresti este un partizan hotarat al doctrinei care atribuie dreptului represiv functiunea apararii sociale (…) Volumele sale au o mare valoare stiintifica”. La randul sau, A. Radulescu afirma categoric, prezentand Tratatul sau din 1924-1927, ca „Este stiut ca opera lui Tanoviceanu a fost socotita, cu drept cuvant, pana acum, cea mai buna lucrare asupra partii generale a Dreptului penal”.

Datorita monumentalitatii sale, o asemenea opera avea, pe de o parte, sa „sadeasca de la inceput o descurajare in studiile generatiilor noastre tinere”, I. Tanoviceanu fiind „acel mare penalist care formeaza gloria noastra, in domeniul dreptului penal si deceptia in parte a penalistilor ce i-a urmat”, iar pe de alta parte, el a avut pentru pleiada de tineri cercetatori care i-au urmat (printre care: Dongoroz, Pella, Buzea, Traian Pop) „rolul lui Mihai Eminescu in lirica romaneasca, adica interdictia de a cadea sub un anumit nivel teoretic”.”