Principiul subsidiarității în domeniul protecției europene a drepturilor omului | Carmen-Gina Achimescu

13416_7044_prd.jpgEditorul: ”Lucrarea analizează relația dintre subsidiaritate, diversitatea națională și standardele europene comune de protecție a drepturilor omului. Pornind de la ideea că răspunderea primară pentru protecția drepturilor omului revine autorităților naționale, în timp ce anumite organe internaționale de control au fost instituite pentru a oferi garanții suplimentare, principiul subsidiarității se situează preponderent într-o dimensiune instituțională și procedurală. Deși avantajele și riscurile pe care le presupune aplicarea principiului subsidiarității în relația dintre sistemele juridice europene de protecție a drepturilor fundamentale au fost îndelung analizate, dezbaterile sunt departe de a fi dus la concluzii definitive. Pe de o parte, subsidiaritatea este percepută ca o soluție salvatoare pentru instituțiile europene deja sufocate de propriul succes, iar, pe de altă parte, ca un principiu duplicitar, ce pune în pericol efectivitatea protecției drepturilor omului la nivel european.

Legătură inedită
Abordarea relației dintre sistemele juridice naționale și cele europene prin prisma principiului subsidiarității se impune în contextul în care, în prezent, majoritatea drepturilor individuale sunt consacrate atât în legislația națională, cât și în Convenţia europeană a drepturilor omului și în Carta drepturilor fundamentale a UE.

Puncte forte
– criterii ale aplicării principiului subsidiarităţii
– trăsături definitorii ale drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie
– abordare interdisciplinară cu referiri la drept internaţional, drept constituţional, protecţia internaţională a drepturilor omului
– subsidiaritatea şi (auto)cenzurarea controlului CEDO
– analiza relaţiei dintre identitatea constituţională şi rezerva de constituţionalitate
– referinţe la peste 200 de hotărâri relevante CEDO
– subsidiaritatea şi autonomia procedurală internă
– ample referinţe bibliografice.”

Cuvintele autorului despre lucrare:
”Doctrina a constatat că pluralismul sistemelor juridice presupune unele suprapuneri în ceea ce privește protecția drepturilor omului, din moment ce, în anumite circumstanțe, același drept poate fi invocat de către individ atât în fața instanțelor naționale cât și în fața Curților de la Luxembourg și Strasbourg. În plus, instanțele naționale din Europa intervin nu numai în calitate de judecător al dreptului intern, ci și în calitate de judecător al Convenției în statele membre ale Consiliului Europei, respectiv în calitate de judecător al Cartei UE în statele membre UE.
Dacă la nivel normativ s-a ajuns la o anumită coerență între diferitele sistemele juridice europene de protecție a drepturilor fundamentale, lucrurile au devenit relativ complicate la nivel instituțional și procedural. Coexistența „sferelor de protecție” a ridicat astfel unele probleme în plan contencios, legate, pe de o parte, de interferențele între sfera națională și cea supranațională și, pe de altă parte, de interacțiunile între componentele sferei supranaționale.
Interconectarea celor trei sisteme juridice din punct de vedere instituțional și cooperarea dintre jurisdicțiile lor ar veni astfel în completarea convergenței sau complementarității normative, însă relația dintre aceste instituții rămâne în continuare problematică. În aceste condiții, coordonarea celor trei sisteme juridice presupune aplicarea unei „subsidiarități multiple”. Pornind de la ideea că interacțiunea dintre ordinea juridică unională și cea convențională în domeniul drepturilor omului „constituie noul orizont al jurisdicțiilor europene și al celor naționale”, aplicarea principiului subsidiarității pe trei niveluri presupune în egală măsură ierarhizare și complementaritate normativă și instituțională.”

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.