611 citiri

Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința juridică românească | Mircea Duțu, Tudor Avrigeanu

Mircea Duțu, Tudor Avrigeanu: „Statul care s-a numit România Mare a suferit între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să o pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului”, iar această lipsă, împreună cu o concepţie de viaţă ale cărei repere deveniseră „huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea” şi ale cărei mijloace de realizare erau „chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul”, a condus, scria profesorul de liceu din Turda Ion Fodoreanu citat de academicianul Florin Constantiniu în a sa Istorie sinceră a poporului român (2002), la absenţa voinţei de apărare a ceea ce fusese atât de greu câştigat prin jertfele Primului Război Mondial şi apoi prin hotărârea manifestată de întreaga naţiune română şi de elitele sale între 1918 şi 1920, ajungându-se astfel la sfărâmarea României Mari înseşi în urma celor două dictate din vara anului 1940. Dacă este adevărat că această din urmă absenţă trebuia considerată, aşa cum scrie Florin Constantiniu, „rezultatul evoluţiei societăţii româneşti în cele două decenii interbelice”, aşadar, în numai douăzeci de ani, ne-am putea întreba în ce măsură voinţa de apărare a ceea ce a mai rămas din România Mare ca „stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil” [art. 1 alin. (1) din Constituţia României din 1991] s-ar mai putea manifesta astăzi în condiţiile unor ameninţări similare, iar răspunsul ar depinde în mod hotărâtor atât de nivelul involuţiei morale şi sociale atins după alte opt decenii, cât şi de perpetuarea lipsei acelei idei-forţă capabile să regenereze ceea ce îndeobşte numim conştiinţa naţională. Căci, dacă „popoarele foarte înapoiate sunt ca oamenii care trăiesc fără conştiinţă: ele n-au nevoie de o idee care să le îndrepte, să le lumineze şi să le ducă la o ţintă vrednică pentru binele lor şi pentru binele omenirii”, nu mai puţin însă, scria Nicolae Iorga într-un text şi astăzi de cutremurătoare actualitate din 1905 despre Ideile conducătoare ale poporului românesc, „toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă şi fericire, cu cât pătrund mai adânc şi cuprind pe mai mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară”. Însă, în vreme ce Ion Fodoreanu stigmatiza în 1940 faptul că „am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat drept bune şi adevărate, le-am pus la căpătâiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm”, astfel că „într-o zi minciuna în care am trăit s-a răzbunat”, astăzi, în anul 2020, ideile conducătoare identificate de Iorga în ideea creştină, originea romană şi identitatea românească par să-şi fi pierdut până şi funcţia de a ne arăta distanţa care ne separă de cei care încă eram în urmă cu un secol. Discreditate ca pretinse „mituri” istoriografice şi asociate unor ideologii „romantice”, „naţionaliste” şi last but not least „naţional-comuniste”, aceste idei au devenit, mai ales în ultimele trei decenii ale unei libertăţi recâştigate parcă pentru a putea fi batjocorită mai mult ca oricând, simbolul unei conştiinţe pe care ar trebui să o părăsim şi, o dată cu aceasta, al unei întregi epoci – epoca statului naţional modern al românilor – de care ar trebui să ne despărţim, şi aceasta în numele „integrării europene”, ca şi cum ideea europeană nu ar fi fost şi ea una dintre acele idei conducătoare a căror asumare conştientă şi hotărâtă – cu toate diferenţele de viziune şi realizare – a făcut posibilă renaşterea românească din secolul al XIX-lea încununată la 1918-1920.

            O singură privire, oricât de superficială, asupra unor discursuri precum cele susţinute de premierul Ungariei Viktor Orbàn pe 6 iunie a.c. cu ocazia centenarului „dictatului de la Trianon” şi cu prilejul dezvelirii „monumentului coeziunii naţionale” din 20 august închinat aceluiaşi centenar, ne-ar putea exonera de obligaţia unei argumentări pedante referitoare la locul unor reflecţii, precum cele de mai sus, în contextul unei lucrări consacrate legăturii dintre Tratatul de la Trianon şi conştiinţa juridică românească. Altfel decât un Ion Fodoreanu, istoriografia maghiară pare să fi început abia relativ recent să transfere măcar o parte din responsabilitatea pentru prăbuşirea „Ungariei Mari” dinspre Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial spre propriile lipsuri ale politicii şi societăţii ungare din vremea Dualismului, însă acest transfer nu pare a fi pătruns la nivelul discursului politic oficial, unde este, în schimb, cultivată cu asupra de măsură viziunea unei opoziţii tranşante între o Europă Occidentală post-naţională stigmatizată ca apostată şi decadentă, pe de o parte, şi o Ungarie Milenară renăscută ca naţiune hegemonică a unui Bazin Carpatic considerat ca fiind situat mai presus de frontierele de stat consfinţite prin tratate internaţionale mai vechi sau mai noi. Asemănarea izbitoare dintre o asemenea concepţie şi felul în care Nicolae Iorga pleda în articolele sale din ajunul  celui de Al Doilea Război Mondial pentru reîntoarcerea la naţiune şi conştientizarea preeminenţei acesteia asupra unui stat în pericol de a se prăbuşi în faţa ameninţărilor externe şi din cauza slăbiciunilor interne ar putea confirma tezele „progresiste” despre necesitatea unei reconcilieri ale memoriilor naţionale prin abandonarea conştiinţelor naţionale înseşi, dacă nu am ţine seama de deosebirea insistent invocată de Gheorghe Brătianu între „Ungaria reală” şi „Ungaria imaginară” şi de apartenenţa incontestabilă a discursului politic naţionalist ungar la aceasta din urmă. Altfel spus, şi altfel decât s-ar dori consacrat şi la nivelul unui discurs public românesc în al cărui context par să se fi încetăţenit deja teze clasice ale revizionismului ungar referitoare la identitatea românească (fapt de neimaginat în perioada interbelică), în contextul disputei dintre istoria „reală” şi cea „imaginară”, calea de urmat pentru care această lucrare s-ar dori o pledoarie – departe de orice notă triumfalistă şi concepută strategic ca veritabilă luptă de rezistenţă intelectuală – nu este cea a reconcilierii unor memorii imaginare, ci aceea a restaurării unei memorii reale despre dreptatea fundamentală a Tratatului de la Trianon, despre o Europă a naţiunilor organice inseparabilă de creştinism şi de ideea romană a Imperiului, precum şi despre identitatea românească ca idee-forţă a unei conştiinţe juridice româneşti care priveşte „naţiunea ca temei al dreptului nostru”, după cuvintele lui Mircea Djuvara şi pe urmele unor Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu.

       Am fi bucuroşi dacă peste timp şi modesta noastră contribuţie – prin lucrarea de față Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința  juridică românească – se va fi înscris întrucâtva în tradiţia intelectuală a ceea ce istoricii viitorului vor desemna, poate, ca o nouă renaştere naţională a românilor într-un veritabil stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.”